Sufletul gol aruncat pe peretele alb dintr-o cameră ciudată cu unicul scop de a nu mai simţi nimic. Albul palorii mele mă împiedica să văd în perspectiva sufletului meu, teleportat în alt trup, probabil cu trăirile în altă minte. Aşa că l-am azvârlit pe un perete alb unde l-am mai azvârlit şi alte dăţi, dar l-am recuperat fiindcă am simţit nevoia să-l am cu mine. Acum parcă nu. Hai să-l las acolo aruncat. O să fac o încercare să văd cum e fără el. Poate e mai bine. Şi dacă e ok îl las acolo trântit şi pleoştit. Şi dacă mă enervează o să-i spun şi să plece. Pâi da cum ?! Dacă sunt mai fericit fără el, ştie unde e ieşirea. Şi dacă nu, i-o arăt eu. Nu mă deranjează. Pentru că în final scopul e fericirea.
Şi ..Scopul scuză mijloacele. Aşa că, dragul meu suflet, mai bine rămâi unde te-am trântit eu ! Clar ? Şi oricum niciodată n-ai înţeles că nu-mi plac ciupercile.